Uneori simt ca sufletul meu nu acorda destula afectiune pentru cei din jurul , ma simt egoista. Cerul era innorat iar lacrimile imi tind sa cada pe o fruza ruginita de toamna. Simteam ca tot ceea ce am facut pana acum a fost in zadar, ca nimeni nu ma aude ,ca nimeni nu ma intelege , ca tot ceea ce vreau este departe de a deveni realitate. Vroiam sa imi doresc lucruri care sa para posibile pentru cei din jur, dar din pacate eu traiam intr-o lumea a mea..
Gandeam adesea la rece atunci cand toate lucrurile care isi puneau ampreta pe viata explodau,neintelegand comportamentul celorlalti abandonam in tacere si imi ingropam sperantele intr-o mare de lacrimi. Stiam ca daca voi crede in vise, sufletul meu avea sa devine pe zi ce trece mai pur,mai bland.. Uneori simteam ca o voce interioara imi dicta sa fac lucruri pe care nici macar eu nu le inteleam rostul.. Ma trezeam dimineata , privindu-ma in oglinda realizam ca, iar am plans deoarece rimelul imi cursese , de la acele lacrimi care ma mistuiau pe de- a intregul. Stiam ca timpul trece ca nimeni oricat ar incerca nu-l vor putea opri chiar daca distrugeau cu disperare calendare, ceasuri , clepsildre nu ar fi incetat sa curga, iar anii sa treaca. Am ajuns la ultimul grad, vad totul in ceata.. Ii iubesc pe toti, imi pasa si le vreau binele, ii vreau aproape de mine sa fiu sigura ca nimeni nu-i va putea rani vreodata. Stiu ca ajutandu-i putin voi face ca durerea lor sa zboare pe alt taram,unul necunoscut mie. Pe pamant sunt ingeri cu chip omenesc pe care nu-i voi putea uita niciodata,oricat timp ar trece si ca indiferent de ce imi va oferi viata mi-i voi aminti de ei cu drag,iar raza de lumina va reflecta asupra numelui lor.
Fiecare dintre noi poarta o comoara nepretuita in suflet pe care oricat am incerca sa o stergem nu vom reusi niciodata pentru ca gandurile, sentimentele vor trai vesnic vii in noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu